13 piese de devorat! - Adrian Sărmăşan se lansează cu „Visez de-nnebunesc” la Clubul Mojo, pe 24 mai

Autor: DANA ANDRONIE - 19 Mai 2011

Adrian Sărmăşan, un cavaler de Turda din ordinul folkiştilor care mai crede în iubire.
În 2007 lansa albumul „Oare”. În anul de graţie 2011, pe care trebuie să-l dovedim, ne dăruieşte un superalbum, cu un nume pe măsură: „Visez de-nnebunesc”. Dacă vă întrebaţi cine este autorul, răspunsul vine de îndată. Este vorba despre cavalerul de Turda din ordinul folkiştilor, Adrian Sărmăşan.
„Dintotdeauna a existat în mine un suflu pe care nu l-am luat în seamă – mărturiseşte cavalerul, un aer misterios care venea de fiecare dată devotat, dar pleca străin şi re­pe­de, aşa ca să nu-mi pară rău de ur­mări, de tot ce avea să fie lumea mea, alt­fel decât era până atunci... mai târ­ziu – destul de târziu şi totuşi nu foarte târziu – mi-am dat seama că timpul acela mi-a furat viaţa de până ieri... Ieri, când am reînceput să tră­iesc, să visez, să cred în lucruri, să cred în oameni, să cred în mine... să mai cred în poveşti.” A crezut şi bine a făcut. Nu s-a abandonat, s-a căutat, s-a găsit şi s-a regăsit de câte ori a fost nevoie pentru a scoate la lumină un album preţios pe care ni-l oferă gene­ros, aşa cum fac artiştii care nu şi-au vândut sufletul. Lansarea oficială are loc la Clubul Mojo marţi, 24 mai, începând cu ora 20:00.
„Doar Adi Sărmăşan iubeşte/ cu cântec şi în vers păgân/ De dragoste-nnebuneşte/ Da-i şi mai bun... aşa nebun”, ne spune Zoia Alecu, cu care cavalerul a făcut un duet pe piesa care de altfel dă şi titlul albumului.
Am avut bucuria de a „gusta” pe îndelete din cele 13 piese ale lui Adrian Sărmăşan. Nu mă sfiesc să declar că am fost hulpavă. L-am devorat! Este un produs excelent. E clar, m-am îngrăşat cu câteva kilograme de ferici­re. Mi-a mers direct la casa sufletului. Şi, credeţi-mă, acolo cu greu ajunge cineva. Sunt foarte multe uşi fereca­te. Dar Adrian Sărmăşan, prin mu­zi-că şi versuri, a reuşit să intre în casa su­fletului meu. E adevărat, a avut ală­turi şi muzicieni foarte pricepuţi, cum ar fi Indiana Jones (adică Laszlo Kovacs), Alexandru Malschi, Marci­an Petrescu, Jimmi El Lako, Ovidiu Cristian.
Deşi trăieşte în Finlanda, Narcisa Suciu şi-a împrumutat vocea pentru piesa „Draga mea”. Înre­gis­tră­rile s-au realizat în SF Sound Studio, din Joensuu. Odată lansat, albumul „Visez de-nnebu­nesc” va ajunge în casa sufletelor care sunt deschise spre ascultare. Mie mi s-a întâmplat...

Adrian Sărmăşan, prinţul vânător

Autor: Loreta Popa - 12 decembrie 2010

Prin 1975 primea o chitară cadou, iar în 1978 interpreta o piesă care l-a ajutat să intre în marea familie a Cenaclului Flacăra, „Ploaia”. A mers o vreme alături de această familie, dar studiile l-au împiedicat să participe la toate turneele. După doi ani de stagiatură la Caracal, urmează Institutul de Aviaţie „Aurel Vlaicu”. În 1989 părăseşte zborul din motive numai de el ştiute. Alături de muzică şi arhitectură, poezia este una dintre pasiunile dintotdeauna ale lui Adrian Sărmăşan, supranumit şi Prinţul vânător.
Tot drumul spre Turda, acolo unde Adrian Sărmăşan îşi are „cuibul de vulturi” sau castelul, am ascultat discul său. Fiecare piesă se trăieşte, se respiră şi se rumegă într-un mod aparte. Versurile lui îndeamnă la tăcere, la meditaţie. De altfel, faptul că nu-l auzisem până acum nu-mi dădea pace.
Adrian Sărmăşan face parte dintre oamenii cărora le pasă de ceea ce se întâmplă în viaţa lor, în casa lor, familia lor, oraşul lor, dar mai ales în ţara lor. Face parte din acea categorie de patrioţi, din ce în ce mai puţini astăzi, din nefericire. În discuţiile cu el, România este tot timpul prezentă, la fel cum este în versurile lui, în cântecele lui. Volumul de versuri pare desprins din altă lume, iar grafica tot lui îi aparţine. Poeziile sale încep discret, abia şoptit, urmând un traseu parcă dinainte stabilit şi sfârşeşti prin a te trezi subjugat de cuvinte, de rime, de înţelesuri adânci.
El aşterne din gândurile lui, în fapt informaţii preţioase bune de pus pe rănile sufletului, şi te determină pe tine, cititor, să te scuturi de praf şi să te speli pe picioare ca şi cum atunci te-ai fi întors de pe front, acolo unde IUBIREA a câştigat bătălia, la fel cum a făcut-o dintotdeauna pentru totdeauna. „Răzbunarea şi orgoliul nu-şi au rostul în această lume care este plină de nevoi tot mai mari”, spune Adrian Sărmăşan, vorbind despre muzica folk.
„Avem nevoi marcante de la o zi la alta, iar determinant este rolul pe care îl avem în viaţa noastră şi în lumea în care trăim. Suntem obligaţi să ducem o luptă continuă. Viaţa este un concurs cu noi înşine, nu un concurs între noi. Nu contează dacă unul este privilegiat din punct de vedere financiar sau celălalt nu, nu contează nimic. Pe scenă, artiştii sunt egali ca şi emoţie, dacă vreţi. Ei trebuie să transmită, pentru că un artist moare dacă nu mai transmite, nu contează cât de talentat este. Nu contează cât de bine este pus la punct cu tehnica, dacă vreţi la chitară, mă refer în speţă la noi, la folkişti. Dacă pu­blicul te simte, te ridică şi cu siguranţă vei vibra şi va fi totul de poveste. Atunci când publicul nu simte, trebuie să intervii tu, pentru că de tine depinde să faci publicul să vibreze o dată cu tine. Or, asta înseamnă să transmiţi.
Scriu de mic versuri, abia de curând am editat un volum, dar mai am material pentru încă vreo două. Sunt angrenat în foarte multe activităţi de alt gen şi nu ştiu când să găsesc timpul necesar pentru a le edita. Din acest motiv nu am putut să-mi întregesc personalitatea artistică. Sunt pe drumul bun acum, am reînceput din 2007 să urc pe scenă, a fost un an greu, chiar până în 2008 am avut emoţii de-a dreptul copilăreşti. S-a văzut foarte tare perioada în care am lipsit de pe scenă. Erau totuşi 24 de ani de când nu mai cântasem. M-au ajutat mult familia şi vreo doi-trei prieteni...
Cu câţiva dintre aceştia m-am revăzut la Folk You!, iar din 2007 sunt acolo în fiecare vară... Pentru mine, acest festival reprezintă un castel de speranţe făcut pe o vamă de mare, nebun de frumoasă, cu lună şi valuri neobosite ce veghează ca lumina din sufletele noastre să se împartă tuturor.
Muzica folk a revenit, chiar dacă ea vine în mai multe variante, folk jazz alternativ, nici eu nu cânt un folk curat, ci cu tentă country, dar contează modul de a te exprima. Cred că la muzica folk primează versul. Dacă versul este bun, dicţia este bună, că auditoriul este marcat de ceea ce aude, este bine. Nu prea am colinde, am câteva cântece de iarnă. Unul este chiar pe acest album... În memoria lui Teo Peter, se numeşte «Când tu nu vii». Îl asemănam cu Moş Crăciun, pentru că avea alura lui, dar şi generozitatea lui.
Am fost supărat de acea veste tragică. După acel eveniment am scris acest cântec. Am cântece ce vor vedea lumina pe un album pe care vor predomina cântece de iarnă şi de veselie. Probabil al treilea. Albumul următor este marcat de trăire, de cântece dăruite publicului, de suflet, pentru că pe mine mă caracterizează mai mult această latură soft. Şi versul meu e de aşa natură. Am şi cântece cu motiv social, dar mai puţine. Multă lume spune că e mai bine să scriu astfel de melodii cu umor şi sarcasm à la Vali Sterian, pentru că am fost prieteni foarte buni. E bine să reţii şi să pui acolo în cutiuţa cu valori tot ceea ce auzi şi ceea ce primeşti din altă parte, pentru că nu putem fi singuri, e clar.
Trebuie să fim uniţi. Suportul CD e o invenţie foarte bună, te poate auzi lumea, pe vremuri nu existau aceste posibilităţi. Erau chiar reduse, iar atunci artistul cânta doar pe scenă. Şi acela era un punct bun dintr-un punct de vedere ca să fac un pleonasm artistic, dar e foarte frumos şi foarte benefic faptul că folkul a revenit în prima scenă artistică. Este acolo pe scena artistică a acestui neam. Acum, sigur că folkişti consacraţi suntem în jur de 35 sau 40, nu mai mult, dar vine un val puternic din urmă unde am văzut multe talente, atât fete, cât şi băieţi. Probabil folkul va avea un viitor bun.
De mai bine de un an şi jumătate cânt împreună cu un băiat formidabil, un chitarist de excepţie, un prieten foarte bun, un tată minunat, un familist convins, noi îi spuneam Indiana Jones, deşi numele lui este Laszlo Kovacs. Lucrează şi cu trupa Desperado, practic este chitaristul solo al formaţiei de mai mulţi ani. Constituim un grup, să zic aşa, ne simţim bine, repetăm împreună pe marile scenă, 90% cântăm împreună”.

Dacă public nu e, nimic nu e

Autor: Ioana-Cristina Teodorescu - 3 Decembrie 2010

Adrian Sărmășan și Laci Kovacs au concertat aseară în Irish & Music Pub, în cadrul serii de folk a acestei săptămâni.
La ora 22,00, în prezența unui public deloc numeros, cei doi artiști au urcat pe scenă pentru a-și începe recitalul. Cu piese de pe albumul Oare, dar și altele, mai noi, încă cvasi-necunoscute publicului, care urmează a fi promovate odată cu lansarea albumului Numai tu. Cu entuziasm și măiestrie, cu zâmbete calde și o bucurie de-a cânta transmisă cu fiecare privire, cei doi ne-au purtat prin copilării, amintiri și iubiri, prin vremuri uitate și vise, printr-un folk clasic, ireproșabil interpretat.
Adrian Sărmășan a comunicat mult cu publicul, încercând să îl includă probabil mai mult în poveste. Astfel, Baladă pentru Transilvania a venit o dată cu rostirea câtorva cuvinte despre cel ce-a fost Augustin Frățilă, scriitor și muzician trecut în neființă și căruia i se datorează versurile piesei. În același spirit, și la piesa Ana, publicul s-a bucurat de „povestea din spatele poveștii”, ocazie cu care am aflat că melodia, compusă la Baia Mare, a fost inspirată de iubirea pe care un prieten al folkiștilor, afacerist de succes, i-o purta unei jurnaliste pe nume – da, ca să vezi, ați ghicit – Ana.
Prestația de aseară nu a avut cusur. Până și sunetul a fost, într-adevăr, foarte bun, lucru care nu se mai întâmplase de mult timp să dureze de la începutul până la finalul unui concert. Lumină bună, voce plăcută, piese sensibile, un instrumental împletit frumos. Cei doi artiști funcționează foarte bine împreună. Nu tu neconcordanțe, nu tu scăpări. Totul funcționează ca un ceas elvețian, iar fiecare dintre ei știe exact ce trebuie să facă și când, pentru ca produsul final să sune așa cum trebuie.
Singurul lucru neplăcut la acest concert a fost lipsa publicului. Lipsa, respectiv neimplicarea lui. Prea mulți oameni neatenți, veniți aparent doar pentru discuții cu prietenii. Prea mulți din cei atât de puțini prezenți în sală. În consecință – foarte puține și timide aplauze și o incapacitate frustrantă de a intra în atmosfera unui astfel de concert.
După o Țara Moților care a mai antrenat parcă puțin publicul, artiștii au ținut să își pregătească finalul cu niște urări de bine pentru puținii oameni care, în ciuda lumii covârșite de corupție și viteză în care trăiesc, mai știu încă să aprecieze frumosul. În completarea cuvintelor rostite, a venit perfect piesa Lumea asta nebună, moment care, alături de Dă-mi tinerețea înapoi mi-a plăcut, personal, cel mai mult. Aplauzele de final au fost ceva mai consistente, astfel că au reușit să îi „înduplece” pe invitați să ne mai cânte însă o piesă și anume Blowing in the Wind.
În concluzie, aș spune că am asistat la un concert fără greșeală, dar fără o strălucire aparte. Iar asta pentru că oricât de buni ar fi cei de pe scenă, fără ca și cei din fața lor să fie la fel de implicați în concert, atmosfera creată nu va fi niciodată cea meritată.